Povestea Paștelui meu

Bunica gătea, bunicul văruia pomii, tăia via și pomii fructiferi, mama ștergea geamuri, tata era la spital, el lucra mai mereu și când venea de la spital trebuia musai să fie ordine, mâncare caldă, că domnul doctor era obosit, soră-mea făcea tot ce-o puneam noi că era mică și rebelă, dar Paștele era sărbătoarea la care, până și ea, participa activ la tot. E drept că își lua pauze din când în când ca să mai pleznească vreun copil de pe stradă. N-am crezut vreodată că din copilul ăla zbuciumat, murdar tot timpul, cu părul lung și încâlcit, războinic, care se scălda în șanțuri după ploaie și se bălăcea în noroi mai ceva ca-n Marea Neagră, o să iasă așa o adolescentă responsabilă și mai târziu un medic dedicat, o fată cochetă și boemă îndrăgostită de viață, de lectură, de fotografie, de oameni. Ceva rebel a rămas în ea, dar refulează în sporturi extreme, nu mai pocnește pe nimeni, ceea ce e bine, se dă cu placa și mai nou cu parapanta. Și s-a făcut oncolog ca sa-și ia zilnic doza de adrenalină. Când era mică trăiam cu impresia că singura ei șansă de viitor e să primescă fete în Legiunea Străină. Dar să revenim la Paște. Ziua de cumpărături era așteptată cu mare interes, nu ne prindea niciodată Paștele fără un outfit complet, ne cumpărau de la lenjerie intimă până la paltonașe, ne cumpărau și ai noștri, și bunicii și prietenii de familie. Îmi amintesc că aveam un fel de unchi, care nu era unchi de fapt, ci doar o rudă prin alianță, care era director la un depozit de unde se trimiteau mărfuri le export. De acolo luam ce nu aveau niciodată alții, sau aveau foarte puțini, pantofiori italienești de Paști și celebrele apreschiuri de Crăciun. Urma Romarta Copiilor de unde ne luam rochițe și paltonașe, eu, pentru că eram cochetă primeam și pălărie (soră-mea nu, că ar fi pierdut-o în prima jumătate de oră) uneori mergeam și la Fondul Plastic, când voiam să fim extravagante. Mama era cea care-și cumpăra rochii și accesorii de acolo mai mereu. Era așa o competiție pe stradă între noi fetele, abia așteptam ziua de duminică să ne etalăm ținutele, ne priveam cu coada ochiului unele pe celelalte fără să ne complimentăm direct, că eram un pic scorpii, analizând atent cine a avut pile să-și ia pantofiori de lac Leonardo pe sub mână, a cui rochiță e mai frumoasă. Pentru că tata era medic și mama învățătoare aveam șansa să dețin un dulap întreg de spray-uri, săpunuri și șampoane care nu se găseau. Aveam Impulse cu fețe de fete, aveam și săpunuri Fa și șampoane Palmolive. Comoara mea era bine păzită, le foloseam cu decență, fără să fac risipă, de teamă să nu le termin, dar de Paște consumam jumătate de spray Impulse vișiniu cu fată cu fața mascată, mi se părea că miroase de vis. Mama avea mereu parfum de la Lancome, dar nu-l puteam folosi că se prindea imediat. Și mai aveam o extravaganță de Paște, tata mă lăsa să deschid o sticlă de Havana Club, o altă comoară bine păzită, habar n-am exact ce băutură era, știu că era dulce și că-mi plăcea sticla, și atunci puteam să beau și eu un păhărel mic. Într-un an am băut mai mult de jumătate de sticlă în timpul curățeniei, cu verișoara mea Diana, cred că eu aveam vreo 6 ani, ea vreo 8, știu doar că am pus apă ca să completăm și mai știu că am adormit amândouă pe covor în sufragerie, printre cârpe și bibelouri. Cred că de acolo ni se trage că astăzi niciuna dintre noi nu bea alcool, rar o vișinată, un vin fiert, o gură de șampanie. În ziua de Înviere mirosea a cozonac, a friptură, a nou, a curat. E un miros pe care-l simt și acum. Abia așteptam să luăm lumină și să ne întoarcem acasă să ciocnim ouă, mai multe decât puteam mânca. De aceea, chiar dacă boala curățeniei mi-a intrat în sânge de la mama, chiar dacă nu las niciodată dezordine în casă și nu pot să adorm dacă nu sunt toate puse la locul lor, nu pot să mă abțin să nu întorc casa cu susul în jos înainte de Paște. Îmi place să fie totul lună, alerg ca nebuna fiecare fir de praf. Îl iau pe Fih de-o aripă și-i cumpăr haine de la lenjerie până la încălțări cum făceau ai mei cu mine. Îmi lipsește sor-mea cu care aș vrea să răstorn sertarele să facem curat și să bârfim, dar ea e în Franța, așa că le răstorn singură, mai vărs o lacrimă în ele de dorul ei, mi se face un dor nebun de copilăria noastră, de bunicii mei care nu mai sunt, de mamaie care mă lua de braț să mergem împreună le Denii să mă treacă de trei ori pe sub masă ca să mă păzească Cel de Sus de rele (cât a trăit ea n-am ratat niciodată slujba de Înviere și nici ocolitul bisericii de trei ori), de tataie, care mă provoca la o partidă de tabinet, de Ionela prietena mea de pe stradă și competitoarea mea în materie de haine. Nu știu să gătesc și n-o să știu să gătesc niciodată ca mama, nici nu vreau să învăț pentru că vreau ca ea să fie cea care gătește toată viața mea de Sărbători, vreau ca Sărbătorile mele să fie acolo unde am început să le fac, acolo unde am învățat să le respect, acolo unde am crescut și m-am format ca om, acolo unde aveam colțurile mele în care ascundeam comori. Acolo e acasă. Mă bucur că am lângă mine jumătatea mea și sufletul meu pereche care parcă e parte din familia mea dintotdeauna. Mă bucur că o am pe Doina, care face cele mai bune prăjituri din lume, care mi-e soacră dar o soacră atipică, stăpână pe viața ei nu pe a altora. Și că bunica din partea tatălui e bine și va petrece Paștele cu noi. Îmi lipsește Alma. Cine spune că legăturile de sânge nu sunt putrenice și pe viață nu știe despre ce vorbește, eu o văd destul de rar pe sora mea, muncește mult, e la început de drum și de carieră într-o țară care i se potrivește perfect, nici că putea alege mai bine, dar ea e mereu cu mine aici. Uneori refuzăm să ne vorbim ca să nu ne bulversăm una pe alta. Vorbim banalități ca să nu spunem ce gândim de fapt amândouă, că ne e al naibii de dor una de celalaltă. Zilele astea nu mă gândesc la mine, mă gândesc la ea și știu că, pentru că e construită din același aluat, rememorează Paștele din copilăria noastră. Își amintește cum o speriam la miezul nopții când mergeam să ducem lumină adormiților din familia noastră, pentru că cimitirul era la doi pași de biserica la care mergeam la Înviere. Îi lipsesc mirosul de cozonac și de friptură. Dar îl are pe Thomas, care gătește foarte bine și sunt sigură că o sa-l chinuiască, punându-l să reproducă rețetele mamei.

Până la urmă Paștele e despre tradiții, despre familie, despre mirosuri, despre liniște, despre amintiri, despre noi, despre sufletele noastre, despre bucuria de a trăi, de a dărui, de a-i face fericiți și pe alții nu doar pe noi. E despre a învăța că bucuria de a dărui poate să fie infinit mai mare decât bucuria de a primi.

PS Mie Paștele mi-a adus niște fini noi, Claris și Flo, dar despre asta va povestesc altă dată.