Am auzit de foarte multe ori în jurul meu povești, mit-uri despre iubire. Mai toate induceau ideea că se stinge repede, că rămâne mai apoi prietenie, respect... dar nu iubire. Rămâne altceva. Ceva fără pasiune. Ceva incert. Că devine rutină. Eu cred că iubirea nu durează trei ani, iubirea durează cât vrei tu să dureze.

N-am citit cartea lui Codin Maticiuc, nu mi-e prieten, ne cunoaștem din vedere ca să zic așa, avem unele anturaje comune, și cred, că în spatele unei imagini pe care s-a straduit să și-o fabrice, de băiat de bani gata rebel, care întinde mâna și culege ce vrea, ușor obsedat sexual, un împătimit al nopților pierdute, un băiat cu palmares, cu caiețel pe noptieră în care scrie nume, este altfel. Cu totul altfel. Cred că, de fapt, își dorește cu ardoare tot ce respinge.

Eu iubesc marea și primăvara, și vara, și toamna și iarna. O iubesc oricând, mi-e dor de ea, de mirosul ei, de liniștea sau agitația ei. Ador să mă trezesc și s-o zăresc de după perdea chiar și-n diminețile în care plaja e goală. Îmi place să mă plimb pe plaja pustie, să-mi beau cafeaua cu ochii la ea, ascultând zgomotul valurilor, să merg în port unde doar câteva dintre restaurantele de peste vară au mai rămas deschise, dar unde știu două localuri mici unde peștele e la fel de bun și toamna, și iarna...

N-am mai scris de ceva vreme pe site, n-am nicio scuză, uneori sunt așa de indolentă că-mi vine să mă iau singură la palme. Mă mai și laud că-mi place să scriu. A fost vară! O vară care a trecut prea repede, în care, deși am promis că o sa fac niște filmări memorabile nu le-am făcut (v-am zis acum 3 rânduri că sunt indolentă), dar în care m-am distrat în „familie”.

Era o după amiză plăcută, cu soare, veneam de la Sibiu prin Brașov cu mașina decapotată, ne uitam la munți, la cer și la soare, ascultam muzică bună, și ne gândeam ce frumoasă e totuși România când vrea ea, când vrem noi, când oamenii aleg să sfințescă locul. Am decis să luăm cina pe Valea Prahovei, și cum ne propuseserăm să vedem Castelul Cantacuzino, unde nu ne călcase piciorul vreodată, ne-am îndreptat spre Zamora. Era deja ora 6 după amiaza. Castelul nu se mai putea vizita, dar grădinile și restaurantul erau ale noastre.