Cină în doi la Castelul Cantacuzino

Era o după amiză plăcută, cu soare, veneam de la Sibiu prin Brașov cu mașina decapotată, ne uitam la munți, la cer și la soare, ascultam muzică bună, și ne gândeam ce frumoasă e totuși România când vrea ea, când vrem noi, când oamenii aleg să sfințescă locul. Am decis să luăm cina pe Valea Prahovei, și cum ne propuseserăm să vedem Castelul Cantacuzino, unde nu ne călcase piciorul vreodată, ne-am îndreptat spre Zamora. Era deja ora 6 după amiaza. Castelul nu se mai putea vizita, dar grădinile și restaurantul erau ale noastre.

 Ridicat pe o colină cu fața spre munți, privea așa de semeț și mândru de el spre soare, că ți se tăia respirația. După o plimbare prin grădinile lui, am spus o rugăciune la bisericuța mică de lemn de lângă el, am aprins lumânări, am mai dat un tur de jur împrejur, am mai aruncat ochii spre munți, ne-am mai minunat o dată de frumusețea peisajului și am intrat în restaurant.

Era liniște, muzică în surdină, noi doi eram singurii clienți. Mi-a plăcut asta și mi-am imaginat că pentru câteva ore eram stăpânii castelului. Restaurantul se numește Canta Cuisine și este un restaurant cu specific franțuzesc cu ușor iz de România, are în meniu câteva preparate autohtone (papanași) dar și alte câteva care amestecă arta culinară desăvârșită din Franța cu ingrediente românești. Am urcat în salonul mic cu pardoseală argintie, mese cu picioare bleu și tapiserie vișinie, cu candelabre aurii vechi și aplice moderne, un amestec in care noul și vechiul conviețuiau perfect. Imediat, un băiat frumos, zvelt, îmbrăcat impecabil, cu un șorț lung, cum se poartă la case mari culinare, ne-a spus numele lui și ne-a adus meniurile.

Am intrat în vorbă cu el, proprietarii sunt străini, în 2008 castelul a fost cumpărat de un roman de la mostenitorii lui Cantacuzino, tare curioasă aș fi pe ce sumă și cine este, apoi în 2011 revândut acestor straini care i-au dat sufletul și strălucirea pe care le merita. Unul dintre ei este colecționar de vinuri, astfel că a pus în meniu parte din colecția lui prețioasă de băuturi. În holul de la intrarea în restaurant, tot el a adus un candelabru vechi de peste o sută de ani pentru care a cheltuit o mică avere. Nimic nu era întâmplător pus în încăperile în care era restaurantul, totul era studiat, atât de bine ales încât se vedea clar pasiunea, dorința celor doi proprietari de a da strălucirea cuvenită.

Am comandat supă de dovleac și “salata Nababului” eu, gândindu-mă că e și lejer pentru o cină, aleg și din meniul franțuzesc, dar și din cel cu influențe românești, el păstrăv cu spaghete de legume. “Nababul” i se spunea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel care a ridicat acest edificiu superb, pentru că era atât de bogat, încât ar fi putut să facă acoperișul imens al castelului din bani de aur dacă dorea, cel puțin așa spun legendele vremii. Visul lui a fost să lase în urmă castele cum a văzut în călătoriile lui la Paris și Viena, și a făcut trei astfel de minuni, actualul muzeu George Enescu din Capitală, Castelul Cantacuzino de la Bușteni și un Mic Trianon la Florești care azi, grație statului român și miniștrilor de turism, unul mai prost ca altul și mai lipsit de imaginație, este o ruină.

M-a durut a mia oară că nu știm să ne vindem țara asta frumoasă și să promovăm poveștile ei care culmea, trebuie doar spuse, nici măcar inventate. Mi-am amintit din nou de coada la care am stat ca să văd casa Annei Frank din Amsterdam, refugiul ei din timpul ocupației naziste, să ascult poveste fetiței de 14 ani care și-a scris jurnalul ascunsă timp de doi ani într-o anexă... jurnal care a ajuns best seller mondial. Era o coadă imensă, se cumpărau cărți, se vindeau povești... Și-mi părea rău că noi o avem pe  Iulia Hașdeu cu povestea ei absolut fascinantă, că ea nu e cunoscută de niciun străin care vine să vadă țara asta, deși a fost cel puțin la fel de talentată la scris ca Anna Frank. La fel e și cu povestea Nababului, nu e știută nici măcar de noi, românii. Și mă mai întrebam, retoric evident, de ce unul dintre cele trei castele pe care omul ăsta și-a dorit să le lase în urmă, cel de la Florești, e ruină și nu obiectiv turistic? Ce s-ar fi întâmplat cu Castelul Cantacuzino dacă nu l-ar fi cumpărat doi străini, nu i-ar fi redat fala și strălucirea de altădată și nu l-ar fi băgat în circuitul turistic? Era bârlog pentru urșii de pe Valea Prahovei. Aș vrea să-i cunosc pe oamenii aștia, colecționari de vinuri, pasionați de antichități, iubitori de frumos și de povești, bogați, sunt foarte curioasă să aflu cum au ajuns proprietari de castel în România.

Chelnerii vorbeau în șoaptă între ei, ne-au urat “bon apetit”, s-au retras discret cât am mâncat, nu înainte de a ne întreba dacă dorim să ne aprindă un candelabru pentru mai multă lumină. Nu era nevoie, era atât de frumos scăldată încăperea în lumina asfințitului, atât de încântați eram noi de cina noastră la castel, de descoperirea acestui loc de vis în care cu siguranță aveam să revenim ori de câte ori ne va fi în drum, încât nu ne mai trebuia nimic. Mâncarea a fost foarte fină, foarte bună, nici nu mă așteptam să fie altfel. Am ieșit apoi pe terasă la un ceai verde și-o cafea exact când soarele se ascundea după munte, nu mai era nimeni în curtea castelului, doar noi doi și ceștile noastre aburinde, tocmai bune, pentru că începuse să se lase răcoarea. Era atât de liniște și de frumos că am simțit că mi se umple inima de o bucurie imensă savurând acest moment unic în doi. Mi-aș fi dorit să înnoptăm la castel, să cadă cerul de cerneală peste noi în liniștea aia nețărmuită și să ne bem cafeau dimineța în zori în același loc. Deocamdată nu sunt locuri de cazare, am întrebat, dar vor construi curând un hotel de 5 stele aici. Sigur, un hotel nu are farmecul unui castel... dar măcar curtea în care bei cafeaua e aceeași, măcar soarele îți zâmbește de după aceiași munți.

Castelul Cantacuzino a fost sanatoriu pentru bolnavii de TBC în perioada comunistă...Cât de frustrant și dureros poate să fie pentru un om, care și-a dorit să lase după el niște castele de vis, să vadă că ctitoria lui este distrusă cu bună știință, fără niciu fel de respect pentru frumos,  pentru creație. Nababul a murit la doar doi ani după ce și-a terminat castelul din munți, măcar a avut norocul să nu trăiască drama de a-i fi confiscat și distrus. Cât timp a fost sanatoriu, pereții înalți ai odăilor, altă dată pictați cu măiestrie, au fost vopsiți în verde strident, parcă în bătaie de joc. Mobilierul de artă, obiectele de decor, oglinzile comandate la Veneția au dispărut pentru totdeauna. Mai jos de castel este o grotă apărută din senin acum sute de ani, a cărei poveste n-o știu nici măcar localnicii bătrâni. Nu știe nimeni cine a săpat-o acolo. Se spune că Nababul ar fi găsit-o aici și doar a amenajat-o, că ani la rând în nopțile furtunoase se zăreau lumini, se auzeau plânsete dinspre grotă, și că de aceea ar fi construit mica bisericuță din curte, pentru a alina sufletele rătăcite pe acolo. Unii localnici spun că și-n ziua de azi grota e bântuită. În 1948, când castelul a fost naționalizat, biserica a fost închisă pentru 50 de ani, așadar sufletele au rătăcit în toată această perioadă pe proprietate. Tot localnicii spun că în vremea comuniștilor, aici, în subsolurile castelului, ar fi fost chinuiți trădători ai sistemului și că era un “sanatoriu de TBC” mai mult ipotetic decât faptic.

Sunt multe povești pe care ar fi bine să le citiți, ascultați de la cei din zonă, de la personal. Castelul Cantacuzino în sine e o poveste pe care o puteți trăi și voi, trebuie doar să vă deschideți ochii minții și pe cei ai sufletului. Dacă nu v-am convins cu cina la castel, măcar un ceai pe terasă la asfințit, când e liniște și nu mai sunt vizitatori, vă recomand cu drag, nu e ceai la plic, e infuzie, ca la casele mari care se respectă. Să vă mai spun că sunt două leagăne de lemn, din funie, prinse de doi copaci gemeni seculari? Și că și afară chelnerii vorbesc în șoaptă?

http://www.cantacuzinocastle.com/

 

 

înapoi la partea de sus

Acest articol este proprietatea www.monicavlad.ro si este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare integrala sau partiala a continutului se poate face doar cu citarea sursei.
  1. Noutati
Lansare parfum Dolce by Dolce & Gabbana magazin Douglas
Bucharest Fashion Week / Public Relations
Și a fost vară...
Fabio Rusconi vs. efectul „uniformă”
Cocalar urban style sau cum ne-a tepuit Dan Ciotoi
Stilul nu e de vanzare, doar  hainele sunt!

Cautare

© 2014 Monica Vlad. Toate drepturile rezervate.