Iubirea adevărată nu moare niciodată!

Plecarea Andreei Popescu, fosta mea colegă de la revista Story, prematură și nedreaptă, la doar 28 de ani, mi-a dărâmat multe mituri în care mă forțam să cred: că uneori se întâmplă minuni, că atunci când gândești pozitiv lucrurile merg bine, să nu mai aud sintagma asta cu gândirea pozitivă...că dacă lupți și rogi Universul lui Coelho să lupte cu tine, reușești în tot ce-ți propui. Am învățat de la Andreea cât n-am învățat până la 38 de ani de la nimeni, cum să te comporți demn în fața unei situații care te macină profund, să-ți pătrezi calmul și decența în fața barierei dintre viață și moarte, să nu faci paradă de drama ta, să nu urli după ajutor, ba din contră să-ți ascunzi suferința ca oamenii să nu te privească doar cu compasiune, am mai învățat cum e să te bucuri de fiecare zi din viață, cum să abandonezi suferința ta și să râzi la soare ca să-i faci pe cei dragi ție fericiți, cum să lupți până în ultima secundă ca să mai câștigi câteva zile de iubire, atât. Mi-aș fi dorit să nu învăț niciodată toate astea și ea să fie aici, să învingă boala așa cum am sperat cu toții.

Andreea era frumoasă, avea tenul de porțelan alb, atât de alb, ireal de alb, pielea fină, era elegantă și deșteaptă, era pertinentă și categorică, era o fată bună, care nu visa să cucerească mări și țări, care se bucura de viață, de familia ei, de logodnicul ei, care iubea să călătorească, să mergă la spectacole, să citească, să muncească... Era un om atât de simplu și de frumos, cu o personalitate atât de puternică. Nu s-a dat o secundă bătută în fața bolii, a luptat cu ea și a gândit pozitiv. Cu toate astea s-a dus. Este pentru prima dată în viața mea când nu mă gândesc la cineva răpus de boală că a murit, ba chiar am convingerea că Andreea a plecat undeva, că ne vom reîntâlni, că ea, atât de puternică, ne va ajuta și pe noi cei slabi rămași aici, speriați de necunoscut, să trecem mai ușor în altă lume, dacă o vom ruga. Cu toate astea am simțit furie, revoltă, neputință, nedreptate, atunci când a plecat. Simt asta și acum. Aș fi făcut tot ce stătea în puterea mea să mai stea o vreme. Ea nu-și dorea mult, își mai dorea timp, niște timp. De ce nu vinde nimeni timp?

Am învățat și de la Bogdan, logodnicul Andreei, pe care l-am cunoscut doar din poveștile ei și ale apropiaților, că iubirea adevărată nu moare niciodată, că atunci când iubești cu toată puterea sufletului tău, iubirea rupe granițele dintre viață și moarte. Iubirea lor pare desprină dintr-un film, e cea mai frumoasă poveste de iubire la care noi am asistat spectatori, rugându-ne să dureze cât mai mult. Pentru că meritau mai mult timp. El a fost balsamul pentru rănile ei, el i-a făcut toate plăcerile, a plimbat-o și i-a dat puterea și dorința de a mai câștiga zile, a răsfățat-o și a tratat-o ca pe o prințesă, a luptat cot la cot cu ea și a făcut tot ce e omenește posibil ca ea să fie bine, și pentru asta mă înclin în fața lui. Iar ea a trăit și a iubit cel mai frumos din lume până a plecat. S-a bucurat alături de el la Sibiu de Ziua Îndrăgostiților, a pus capul pe umărul lui cu afecțiune și respect nețărmuit pe o terasa din Viena, l-a dus la operă cu două zile îînainte să plece. Ea a vrut să fie mireasa lui... din păcate a plecat îmbrăcată în alb cu inelul de logodnă pe deget. Într-o lume nebună în care poveștile de iubire sunt pe moarte, ei s-au iubit enorm și se iubesc în continuare.

A trecut un timp de la plecarea Andreei, dar nu mi-o pot scoate din minte, mă gândesc la ea cu aceeași intensitate cu care m-am gândit de când mi-a spus că s-a îmbolnăvit. A fost mereu în gândurile mele, și a rămas. Mi-a rămas pe facebook și în wapp și mă bucur că e acolo chiar dacă eu pot să-i scriu și ea nu-mi mai răspunde. Parcă n-a plecat de tot. Sper să-mi răspundă din când în când în vis la nenumăratele întrebări pe care mi-aș dori să i le pun. Mi-a rămas și-n gânduri și știu că nici de acolo n-o să plece niciodată.