Povestea unei carti de succes despre Bote
- Scris de Monica Vlad
- Trimite prin e-mail
Mi-am propus acum cateva luni sa tin un fel de jurnal de opinie pe site-ul asta al meu, si uite ca, prinsa in valtoarea vremurilor nebune pe care le traim, ahtiata sa fac cat mai multe in cat mai putin timp, am neglijat total www.monicavlad.ro, un site pe care mi l-am dorit foarte tare. Revin astazi pentru ca vreau sa spun aici povestea cartii mele despre Bote, despre o parte din viata lui.
Am lasat sa treaca o vreme ca sa se sedimenteze un pic toate aceste evenimente in mintea mea, sa le redau fara sa mai fiu prinsa in euforia conferita de succesul pe care noi doi l-am avut. Mult mai mare decat am sperat. Multa lume m-a intrebat lucruri la care nu am apucat sa ma gandesc, ce am simtit in zilele alea in care am facut turul Romaniei cu lansarile, ce am castigat si ce am pierdut, de ce m-a ales el pe mine, multe intrebari interesante. Pana sa iasa cartea pe piata am simtit ca ma grabesc prea tare, ca am stat zece ani si acum fac totul in viteza, parca voiam sa o mai tin o vreme, sa o citesc si recitesc de mii de ori, mi se parea ca are lipsuri, ca unele pasaje trebuie scoase, altele completate.
Pana a plecat la tipar am fost cu inima indoita ca se putea si mai bine. Apoi a fost mai simplu, nu mai aveam ce face. Nu era vorba ca imi dezamageam publicul, pentru ca eu nu aveam niciun public, era primul meu roman, dar nu voiam sa-l dezamagesc pe Catalin si pe cei care il adora pe el, pentru ca ei au fost cumparatorii nostri. S-a creat o comunitate de oameni din toata tara care au venit la lansarile noastre, care imi scriu si astazi pe facebook si imi spun ca asteapta ce-a de-a doua carte, s-au atasat de mine, ma invita la ei acasa, imi trimit cadouri virtuale, e un sentiment un pic ciudat dar foarte frumos, magulitor, sincer.
Si daca in plan profesional cartea a fost un succes, am mai inregistrat o victorie cu aceasta ocazie, am vazut cine mi-a fost alaturi si cine nu, cine s-a bucurat alaturi de mine si cine a strans din buze, am facut o triere, a nu stiu cata in jurul meu, benefica mie. In marea aia de oameni veniti la lansarea din Bucuresti, am vazut exact cine este si cine lipseste. Pentru ca era un moment in care eu, care par tot timpul sigura pe mine si calculata, care dau senzatia ca nu am nevoie de sustinere pentru ca le pot face pe toate singura, aveam nevoie de toti apropiatii in jurul meu. Nu eram nici sigura pe mine, scrisesem povestea celui mai frumos, destept si celebru barbat din tara asta, care nu are concurenta, sa fie clar, Catalin Botezatu, urma ca aceasta carte sa fie disecata in mii de particule, asadar aveam nevoie de sustinere. Nu mi-a fost usor sa vad ca, oameni pentru care puteam sa bag mana in foc ca vor veni acolo au lipsit, au omis si sa dea un telefon, si am realizat pentru a mia oara ca e bine sa nu ai asteptari, ca sa nu ai nici dezamagiri. Dar am descoperit ca pot sa traiesc foarte bine, poate mult mai bine si fara ei, luandu-i ca atare, am incepu sa fiu zgarcita cu sfaturile si relatiile pe care alta data le ofeream neconditionat oricui, am inceput sa vand servicii si sa nu le mai ofer pe tava. Acelasi sentiment l-a incercat si Catalin, si el era terminat de emorii in dimineata lansarii, si daca mie imi tremurau genunchii, nu ma asteptam ca el sa mai incerce senzatii dintr-astea, pentru ca lumea reflectoarelor e a lui. Ei bine era la fel de stresat, poate chiar mai mult decat mine. Si el a cautat cu privirea in multime si a vazut exact ca si mine cine-i este si cine nu-i este alaturi, si de la el lipseau multi, dar venisera multi.
Zilele alea petrecute in turneu alaturi de el au fost obositoare, dar absolut fascinante. E incredibil ce impact are barbatul acesta asupra oamenilor, cat de tare isi doresc sa-l vada, sa-l atinga, sa faca poze cu el, sa-i zambeasca si cata rabdare are el sa-i ascute pe toti. Oamenii se atasau de mine pentru ca eram cu el, eram prietena lui, fata in mainile careia isi pusese viata, care fusese aleasa sa-i scrie cartea, asta imi conferea brusc un statut privilegiat, eram din start privita cu admiratie. „Cum de te-a ales pe tine?” a fost o intrebare la care nici astazi nu stiu sa raspund. Asa a fost sa fie! Nu sunt nici cea mai buna prietena a lui, nici cea mai desteapta, nici cea mai talentata, nici nu ne vedem zilnic si sunt luni de zile in care abia daca vorbim o data. Pentru ca eu am invatat sa-i respect intimitatea, sa nu ma infig in viata lui, eu stiu cat de pretios este timpul lui, stiu si ca telefonul ii suna intr-una, si daca toti sar pe el macar eu pot sa-l protejez. Asa ca nu il sun decat daca am treaba cu el, noroc cu Blackberry messenger-ul ca acolo aflu daca e bine si prin ce colt de lume a mai zburat. Stand atatia ani in preajma lui am realizat ca e asaltat din prea multe parti, ca viata lui e atat de aglomerata incat e o minune ca poate rezista si functiona asa. Am plecat de multe ori din librarie cu geanta doldora de scrisori, CD-uri, poze si papusi pentru el, daca erau la mine aveau garantia ca vor ajunge la el. Si au ajuns!
As putea scrie inca o carte despre experienta asta pe care am trait-o, imi pare rau ca nu am filmat la lansarile prin tara, cum ne schimbam prin aeroport sau in depozite de carte si ne lasa elicopterul pe camp, noptile de mers sute de kilometri cu masina, povestile din masina, glumele pe care le faceam, tensiunea in care traiam pana vedeam ca a venit lume la lansarea din orasul X chiar daca e 11 dimineata si e zi lucratoare, si multe, multe...dar am sa mai scriu. Am nevoie de acest jurnal online ca sa nu pierd senzatii inegalabile pe care am avut marea sansa sa le traiesc.
