Pensiunea Mai e România aia nealterată!

Nu eu am descoperit acest loc. M-a dus aici Cătălin Botezatu. Și nu, nu e un loc exclusivist. Și nu, nu e luxul de pe lume. Și nu, nu mâncăm caviar și nici nu bem șampanie la Mary. Mâncăm mâncare bună românescă, tocăniță, miel la cuptor, ”gâscă” (dar nu gâscă din aia de care credeți voi, ”gâsca” e un fel de mămăligă cu brânză coaptă, o nebunie a locului), jumări, papanași, bem fructată sau răchiu, iarna vin fiert, și lenevim cu orele de vorbă cu Mary și cu soțul ei, Șoru.

Tot timpul mi se pare că stau prea puțin la Mai. Îmi doresc o săptămână aici în care să mă îngraș, să stau la soare, să citesc, să povestec cu gazdele mele. Atât!

Vorbesc depre Pensiunea Mai din Rășinari, între Sibiu și Păltiniș, locul unde am făcut Paștele și Crăciunul de anul trecut, locul în care fug de toți și de toate, cu oamenii dragi mie, locul deținut de doi oameni dragi mie, Mary și Șoru, pe care îi pomeneam mai sus. Mary este o poveste de femeie, educată și rafinată, cultă, gospodină desăvârșită, cu zâmbetul mereu pe buze, mă strânge în brațe cu atâta dragoste ori de câte ori ajung că îmbrățișarea aia face cât o mie de cuvinte. Pentru că amândouă îl iubim pe Cătălin, pe Cătălin ăla real, cu bune și cu rele, pe care îl știm amândouă bine, de ani și ani, și pentru că ea a apreciat la mine că i-am rămas alături, sincer și devotat, fără scopuri ascunse, am devenit un om drag inimii ei. Mary te citește perfect, nu trebuie să-i spui multe despre tine, nici să te studieze prea mult. Are o intuiție imbatabilă.

La Mai mă simt acasă. Iubesc restaurantul mic și cochet, și focul din șemineu, camera mea în care e întotdeauna foarte cald, chiar dacă afara e un ger de crapă pietrele, cărțile din hol, colecția de vinuri și poveștile lui Șoru, soțul lui Mary, un om cât o enciclopedie. Și bunătățile din bucătărie. Iubesc sărbătorile la Mai care au parfumul de altă dată, colindătorii, lacrimile de bucurie și de emoție pe care le-am stăpânit cu greu când l-am ascultat pe Basalic Iordache de Crăciun, prim solist al Operei Române, curtea plină de flori primăvara, pe Beethoven, câinele pensiunii, cu care m-am tăvălit în zăpadă, leagănele de lemn.

Pensiunea Mai e liniște. Pensiunea Mai e căldură. Pensiunea Mai e România aia nealterată. Meri nu lasă pe nimeni să asculte manele în restaurant. Iubesc și asta. Nu înseamnă că nu am dat la Mai niște petreceri de pomină, că nu am dansat hore până dimineața, că nu am chinuit, cântat, că nu ne-am îmbătat cu vin fiert afară în ger, pe terasă, că nu am jucat cărți pe porunci, că nu ne-am fardat cu funinginea de la șemineu, am băut apa de la lalele, și oțet cât cuprinde. Am multe amintiri frumoase din acest loc. Acești doi oameni pun dragoste și pasiune în afacerea lor, care este și casa lor. Dacă o întrebi pe Mary când vine la București, o să îți răspundă că nu știe, că are așa de multe invitații, de la toți prietenii ei de aici, unii tenori, alții actori, invitații la spectacole, dar că e treabă la pensiune. De fapt, eu cred că Mary și-a creat acolo un univers al ei, pe sufletul ei, că-i e greu să iasă în lumea de afară. Are și ea, ca noi toți, dezamăgirile ei. O deranjează lipsa de educație, faptul că tinerii de azi nu își iau în serios munca, nu au respect față de un angajament, față de bani, nu gândesc pe termen lung, nu sunt serioși. “E tot mai greu să găsești oameni dornici de muncă, profesioniști, oameni cu care să poți discuta și să te și înțeleagă...”, îmi spunea într-o zi.

Pe la Mai au trecut multe nume sonore, fascinate de simplitatea și se frumusețea locului, de mâncarea bună și sănătoasă, de oamenii ăștia doi care știu să primească oaspeți. Traian Băsescu iubește tocana ei de vițel, Iohannis e de-al locului, actori mari, oameni de televiziune, sportivi, Capatos se abate pe la ea ori de câte ori e în zonă, la fel Ștefan Bănică... și sunt mulți... foarte mulți. Cu ei toți are poze într-un colț, pe terasă. Au trecut anii, se vede din poze, dar mulți dintre oamenii care i-au trecut o dată pragul s-au întors. De la cabana de lemn de acum mulți ani, acum Pensiunea Mai s-a întins. De câteva luni are un SPA frumos, cu piscină, saună și masaj. Afară are piscină mare și jacuzzi de lemn. Are și crescătorie de păstrăvi. Și multă iarbă verde, cât vezi cu ochii. Dar nu confortul ăsta te trage la Mai, e altceva, ceva ce nu știu să descriu în cuvinte. Secretul stă la Mary, stăpâna casei. Doar ea știe de ce ne întoarcem iar și iar.

înapoi la partea de sus

Acest articol este proprietatea www.monicavlad.ro si este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare integrala sau partiala a continutului se poate face doar cu citarea sursei.
  1. Noutati
Ziua în care ea a coborât de la mansardă
Comert cu liniste
Te iubesc cât e Vuittonu’ meu de mare!
Cam cate rani poate sa panseze un suflet de om?
Te iubesc cat sunt pantofii mei de urâţi!
“Elegantly nonchalant” sau povestea barbatului care nu si-a pierdut sarmul

Cautare

© 2014 Monica Vlad. Toate drepturile rezervate.